Manuscrisele de la Marea Vie

Exodul melcilor
Totdeauna Steaua Polară
îşi amână sunetul. Clară,
indică Nordul
cu fiordul
care stă faţă-n faţă cu Sudul
unde stăpâneşte Soarele, crudul.
Din vara de cretă,
când ora concretă
ucide umbra şi o alungă
sub suprafaţă pân' la dungă
şi-argint de pânze
ţes pe sub frunze
păianjenii luminii albe
adunând sclipirile-n salbe,
porni exodul
tocmai din nodul
plantelor mustind încă ploaie
ce curgea în trecut în şiroaie,
stelar cristal
pentru Mistral
lăsând în potire de floare
şi pe tulpinile şerpuitoare.

Melcii de var
s-au deschis iar
spre un straniu şi unic vis
de a ajunge în ţinutul închis
unde nu-i Sud
şi Soare crud
şi nici atât de mult Nord
cât este-n îngheţatul fiord,
spre un ţinut
de ei ştiut,
cu lumină cernută, verzuie
unde stea nu coboară, nu suie,
unde nu-i cald
ca pe smarald
de frunză amară de pelin
picurând în ţărână venin,
unde frigul
nu bagă cârligul
în pântece veştede, moi
ca un organic noroi,
unde nu-i sus
şi nici apus,
unde nu există asprul jos
ce roade talpa până la os.

În ţinutul visat
s-au dizolvat.
Acolo nici un melc nu există,
a rămas doar cochila lor tristă,
rotindu-se clară
spre Steaua Polară,
spirala uscată de cretă
se-nşurubează în ora concretă,
înspre Nordul
cu fiordul
care stă faţă-n faţă cu Sudul
unde stăpâneşte Soarele, crudul.

Ion Scalen

În cleştele nopţii
(Cine îmi face un semn
de sub orizontul de lemn?)
Singurătatea, singurătatea
şi-a aflat în mine cetatea.
Ce vierme-i acesta durerea
de-mi scurmă,
inima, fierea
după vreo urmă?
(Cine mă cheamă, mă cheamă
de sub orizont de alamă?)
Voi fi tăcut, mai tăcut
decât la tainicu-mi început,
deşi pumnalul cel fioros
mi se zvârcoleşte în carne spre os.
(Cine mă strigă, mă strigă
de sub orizont de ferigă?)
Tu semn, chemare, strigare,
îmi faceţi singurătatea mai mare
cum stau în cleştele nopţii
de vorbă cu morţii, cu morţii.
Ion Scalen

Pace vouă, arme!
Bună dimineaţa, viaţa mea!
Mă trezesc fericit
că te găsesc în mine.
Azi poate nimeni nu ne va mai căuta
cu ţeava armei ca pe nişte jivine.
Pace ţie, puşcă
şi ţie glonţ, pace ţie otravă!
De mâine fiara ce-am fost nu mai muşcă
şi nu va mai privi lumea
prin masca sa gravă.
Pace ţie, pumnal!
Voi avea în mână o ramură de curmal
sau mai degrabă de măslin
sau de finic sau de altceva...
În pacea dintâi mă înclin
cu fruntea arsă de ger...
Ion Scalen


                Popas

Şi au rămas acolo, străini în noaptea aceea:
el cerceta în taină trei Dumnezei străini,
în cort, în chinuri se zvârcolea femeia,
sub orizont, departe, se retezau tulpini.

Se destrăma în pulberi adânca pace-a lui
urcând şi tulburând o linişte adâncă.
Rămasă-n amintire, lumina Soarelui,
nu mari rodiri vădea ci goliciuni de stâncă.

Încă departe-n timpuri, oţelul plugului
pământul îl ara pe dedesubt; tăcere
de-apoi şi fum înalt la stinsul rugului
arzând cu flăcăra întoarsă-n jos prin ere.

Cărbune, cretă, liman puţin statornic,
lumină, întuneric, nelinişte-ancestrală!
Doar inima bătând în pieptul lui, ceasornic,
bate de-atunci cadenţa lumilor - spirală!